NAȘTEREA DOMNULUI/CRĂCIUNUL in Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Cand:marti, 24 decembrie 2019 Ora:14:19Pana duminica, 24 ianuarie 2021Unde:Muzeul Etnografic al Transilvaniei

NAȘTEREA DOMNULUI/CRĂCIUNUL

 

NAȘTEREA DOMNULUI / CRĂCIUNUL
Praznic împărătesc de prim rang, Nașterea Mântuitorului este cea mai veche sărbătoare a calendarului creștin, care a fost ținută la date diferite de primele comunități creștine, cele apusene serbând-o la 25 decembrie, în timp ce comunitățile răsăritene o serbau la 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului. Separarea datei Nașterii de cea a Botezului a fost acceptată de comunitățile creștine în sec. al IV-lea, cu excepția celor armenești, care serbează ambele sărbători în aceeași zi (6 ianuarie). În a doua jumătate a secolului al IV-lea, și Biserica răsăriteană a acceptat ziua de 25 decembrie ca dată oficială a Nașterii Mântuitorului.
După recunoașterea creștinismului în Imperiul Bizantin, Nașterea Domnului era sărbătorită cu mare fast, iar în ziua de 24 decembrie se ajuna și se făceau slujbe solemne în cadrul cărora se citeau Ceasurile împărătești, la care participau împăratul cu întreaga curte. În ajun umblau preoții cu icoana Nașterii pentru a vesti praznicul de a doua zi. Ziua Nașterii era considerată zi de repaus total pentru toți oamenii imperiului (și sclavii erau scutiți de orice corvoadă) în care erau interzise spectacolele și jocurile de teatru și circ. 
În vederea pregătirii sufletești a credincioșilor pentru marele praznic, Biserica primară a introdus postul fix de 40 de zile, prin Sinodul de la Constantinopol (1166). Ultima zi a postului, Ajunul, era zi de post aspru, credincioșii trebuind să ajuneze până seara, când mâncau grâu fiert cu miere și fructe.
în Imperiul Roman, sărbătoarea se suprapunea peste o serie de sărbători păgâne cu mare priză la public. Seria acestor sărbători începea cu „Brumaria” (24 noiembrie-17 decembrie). În părțile răsăritene ale Imperiului, Brumaria a fost contaminată de sărbătorile închinate zeului Dionysos, serbate de oameni prin petreceri cu dansuri, muzică zgomotoasă și exces de mâncare și băutură.
La 17 decembrie începeau Saturnaliile, sărbătoare închinată zeului semănăturilor, care țineau până la 23 decembrie. Pentru a-l sărbători pe Saturn, în timpul Saturnaliilor erau abolite orice deosebiri sociale între oameni, sclavii având dreptul de a sta la aceeași masă cu stăpânii lor și să fie serviți de aceștia. Seria sărbătorilor păgâne se încheia cu „Calendae Ianuarie”, sărbătoare ce marca începutul anului civil. Calendele lui Ianuarie erau sărbătorite în întreg Imperiul Roman ca cea mai mare sărbătoare, în noaptea ajunului de Calendae, oamenii veghind și așteptând venirea lor, iar în zorii zilei împodobindu-și casele cu ramuri verzi de laur. 
Sărbătorile păgâne din preajma solstițiului de iarnă erau petrecute de oameni într-o atmosferă de bucurie și libertate neîngrădită, în care ospețele și chefurile se țineau lanț. Cu această ocazie se făceau și urări de sănătate, prosperitate și fericire pentru noul an. Aceste urări erau însoțite de unele acțiuni ce aveau rolul de a mări puterea magică a cuvântului urat și de a-i sugera celui ce i se ura că cele spuse se vor îndeplini întocmai. Printre acțiunile cu putere magică ce se practicau la aceste sărbători, cele mai răspândite erau: semănatul cu boabe de grâu sau cu alte semințe, împărțirea de mlădițe verzi și daruri, colindatul cu urări pe la case. Aceste practici erau răspândite în întregul Imperiu Roman, multe dintre ele supraviețuind până târziu, atât în latinitatea Evului Mediu, cât și-n ortodoxia răsăriteană.
După recunoașterea creștinismului ca religie oficială, Biserica a căutat să înlocuiască sărbătorile păgâne cu cele creștine. Dar înlocuirea vechilor sărbători păgâne, atât de îndrăgite și de populare în întregul imperiu, a durat mai multe secole și s-a finalizat printr-un proces de contopire a elementelor păgâne cu cele creștine.
În lumea satului tradițional românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Nașterea Domnului era considerată, alături de Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh, drept cea mai mare sărbătoare de peste an. Crăciunul era considerată cea mai veselă și mai mare sărbătoare, pentru că de n-ar fi fost Crăciunul, nici celelalte sărbători n-ar fi fost. 
Potrivit credințelor populare, numele de Crăciun a fost dat de către Maica Domnului atunci când l-a iertat pe Moș Crăciun, stăpânul curților în care s-a născut Isus: „Iacă te iert și ziua nașterii fiului meu să se numească, după numele tău, Crăciun”.
          
Românii transilvăneni ținând sărbătorile după calendarul iulian, sărbătoreau Nașterea Domnului cu 13 zile mai târziu decât credincioșii catolici și reformați. Părinții și oamenii mari le explicau copiilor diferența dintre cele două Crăciunuri: „Crăciunul românilor e un moș mai bătrân decât cel al ungurilor, care e mai sprinten și-i îmbrăcat în haine subțiri și-i este frig, de aceea vine mai repede decât al nostru, care-i îmbrăcat în haine groase și are o bondă mare albă”.
(Ioan Toșa, Simona Munteanu – Calendarul Țăranului Român de la Sfârșitul Secolului al XIX-lea, edit. Mediamira, Cluj-Napoca, 2003; foto: „ Cu Viflaimul” (nr. inventar 211, negativ, anul 1914), sat Ciopeia, jud. Hunedoara, autor Romulus Vuia, arhiva MET.)

 

 

 

NAȘTEREA DOMNULUI / CRĂCIUNUL


Praznic împărătesc de prim rang, Nașterea Mântuitorului este cea mai veche sărbătoare a calendarului creștin, care a fost ținută la date diferite de primele comunități creștine, cele apusene serbând-o la 25 decembrie, în timp ce comunitățile răsăritene o serbau la 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului. Separarea datei Nașterii de cea a Botezului a fost acceptată de comunitățile creștine în sec. al IV-lea, cu excepția celor armenești, care serbează ambele sărbători în aceeași zi (6 ianuarie). În a doua jumătate a secolului al IV-lea, și Biserica răsăriteană a acceptat ziua de 25 decembrie ca dată oficială a Nașterii Mântuitorului.

 

După recunoașterea creștinismului în Imperiul Bizantin, Nașterea Domnului era sărbătorită cu mare fast, iar în ziua de 24 decembrie se ajuna și se făceau slujbe solemne în cadrul cărora se citeau Ceasurile împărătești, la care participau împăratul cu întreaga curte. În ajun umblau preoții cu icoana Nașterii pentru a vesti praznicul de a doua zi. Ziua Nașterii era considerată zi de repaus total pentru toți oamenii imperiului (și sclavii erau scutiți de orice corvoadă) în care erau interzise spectacolele și jocurile de teatru și circ.

 

În vederea pregătirii sufletești a credincioșilor pentru marele praznic, Biserica primară a introdus postul fix de 40 de zile, prin Sinodul de la Constantinopol (1166). Ultima zi a postului, Ajunul, era zi de post aspru, credincioșii trebuind să ajuneze până seara, când mâncau grâu fiert cu miere și fructe.

 

în Imperiul Roman, sărbătoarea se suprapunea peste o serie de sărbători păgâne cu mare priză la public. Seria acestor sărbători începea cu „Brumaria” (24 noiembrie-17 decembrie). În părțile răsăritene ale Imperiului, Brumaria a fost contaminată de sărbătorile închinate zeului Dionysos, serbate de oameni prin petreceri cu dansuri, muzică zgomotoasă și exces de mâncare și băutură.

 

La 17 decembrie începeau Saturnaliile, sărbătoare închinată zeului semănăturilor, care țineau până la 23 decembrie. Pentru a-l sărbători pe Saturn, în timpul Saturnaliilor erau abolite orice deosebiri sociale între oameni, sclavii având dreptul de a sta la aceeași masă cu stăpânii lor și să fie serviți de aceștia. Seria sărbătorilor păgâne se încheia cu „Calendae Ianuarie”, sărbătoare ce marca începutul anului civil. Calendele lui Ianuarie erau sărbătorite în întreg Imperiul Roman ca cea mai mare sărbătoare, în noaptea ajunului de Calendae, oamenii veghind și așteptând venirea lor, iar în zorii zilei împodobindu-și casele cu ramuri verzi de laur.

 

Sărbătorile păgâne din preajma solstițiului de iarnă erau petrecute de oameni într-o atmosferă de bucurie și libertate neîngrădită, în care ospețele și chefurile se țineau lanț. Cu această ocazie se făceau și urări de sănătate, prosperitate și fericire pentru noul an. Aceste urări erau însoțite de unele acțiuni ce aveau rolul de a mări puterea magică a cuvântului urat și de a-i sugera celui ce i se ura că cele spuse se vor îndeplini întocmai. Printre acțiunile cu putere magică ce se practicau la aceste sărbători, cele mai răspândite erau: semănatul cu boabe de grâu sau cu alte semințe, împărțirea de mlădițe verzi și daruri, colindatul cu urări pe la case. Aceste practici erau răspândite în întregul Imperiu Roman, multe dintre ele supraviețuind până târziu, atât în latinitatea Evului Mediu, cât și-n ortodoxia răsăriteană.

 

După recunoașterea creștinismului ca religie oficială, Biserica a căutat să înlocuiască sărbătorile păgâne cu cele creștine. Dar înlocuirea vechilor sărbători păgâne, atât de îndrăgite și de populare în întregul imperiu, a durat mai multe secole și s-a finalizat printr-un proces de contopire a elementelor păgâne cu cele creștine.

 

În lumea satului tradițional românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Nașterea Domnului era considerată, alături de Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh, drept cea mai mare sărbătoare de peste an. Crăciunul era considerată cea mai veselă și mai mare sărbătoare, pentru că de n-ar fi fost Crăciunul, nici celelalte sărbători n-ar fi fost.

 

Potrivit credințelor populare, numele de Crăciun a fost dat de către Maica Domnului atunci când l-a iertat pe Moș Crăciun, stăpânul curților în care s-a născut Isus: „Iacă te iert și ziua nașterii fiului meu să se numească, după numele tău, Crăciun”.

 

Românii transilvăneni ținând sărbătorile după calendarul iulian, sărbătoreau Nașterea Domnului cu 13 zile mai târziu decât credincioșii catolici și reformați. Părinții și oamenii mari le explicau copiilor diferența dintre cele două Crăciunuri: „Crăciunul românilor e un moș mai bătrân decât cel al ungurilor, care e mai sprinten și-i îmbrăcat în haine subțiri și-i este frig, de aceea vine mai repede decât al nostru, care-i îmbrăcat în haine groase și are o bondă mare albă”.

 


(Ioan Toșa, Simona Munteanu – Calendarul Țăranului Român de la Sfârșitul Secolului al XIX-lea, edit. Mediamira, Cluj-Napoca, 2003; foto: „ Cu Viflaimul” (nr. inventar 211, negativ, anul 1914), sat Ciopeia, jud. Hunedoara, autor Romulus Vuia, arhiva MET.)