SFÂNTUL APOSTOL ANDREI, CEL ÎNTÂI CHEMAT, OCROTITORUL ROMÂNIEI / ANDREI PESCARUL / SÂNTANDREI / ANDREI-DE-IARNĂ / INDREA / ZIUA LUPULUI (30 noiembrie) in Muzeul Etnografic al Transilvaniei

SFÂNTUL APOSTOL ANDREI, CEL ÎNTÂI CHEMAT, OCROTITORUL ROMÂNIEI / ANDREI PESCARUL / SÂNTANDREI / ANDREI-DE-IARNĂ / INDREA / ZIUA LUPULUI (30 noiembrie)

Slăvitul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, s-a născut în cetatea Betsaida. Defăimând toată tulburarea lumească, și-a ales să petreacă întru feciorie și n-a voit să se însoare. Auzind el că Ioan, Înainte Mergătorul Domnului, umbla prin laturile cele de pre lângă Iordan și propovăduia pocăința, s-a dus la dânsul și i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa întru mai multe înțelegeri. Apostolul Andrei cu tot sufletul i-a urmat lui Hristos, și mai întâi decât ceilalți apostoli, a fost chemat la învățătura lui Hristos, și pentru asta s-a numit întâiul chemat.

În calendarul tradiţional românesc, sărbătoarea Sfântului Andrei era una dintre cele mai ținute zile, el fiind considerat cel mai mare peste turme, vite și fiare, apărător împotriva fiarelor sălbatice și patronul lupilor: e rău de lupi și de urși, de aceea se ținea ca fiarele sălbatice să nu le poată face rău turmelor și vitelor; ca să nu le mănânce lupul în iarna următoare; ca să nu se apropie duhurile rele care aduc jivine și, mai ales, strigoi.

Sf. Andrei e sărbătoarea lupilor. În acea noapte, ia lupoaica pui și fată în noaptea de Sf. Gheorghe. Toate animalele vorbesc în noaptea de Sf. Andrei. Oamenii care ascultă cum vorbesc animalele în noaptea de Sf. Andrei, aceia mor. În noaptea de Sf. Andrei, copiii din flori se fac strigoi. Strigoaicele încep a umbla de Sf. Andrei și se risipesc la Sf. Gheorghe, iar de atunci nu mai au putere, căci încep a crește florile, busuiocul, adică mana lui Dumnezeu.

Pentru a fi apărate animalele și oamenii de lupi, femeile nu se piaptănă, zicând că dacă se piaptănă, Sfântul Andrei se supără și trimite lupii să le mănânce oile. În ajun, de cu seară, pisează mult usturoi și ung cu ele vitele la bot ca să nu vie lupii să le mănânce. De asemenea, se ung și ferestrele și ușile cu usturoi, în semnul crucii, ca să fie feriți oamenii și vitele de lupi. Se descântă sare, se îngroapă sub pragul staulelor de vite, apoi a doua zi se scoate şi se dă vitelor să lingă, ca să fie ferite de vrăjitoare.

Tot în ajun, fetele și flăcăii păzesc usturoiul să nu-l fure cineva, crezându-se că dacă-l fură cineva, peste an vor fi mâncați de fiare sălbatice. Se credea că în noaptea spre Sfântul Andrei ies strigoii din morminte și umblă pe la case, de unde iau melițele pentru a se bate cu limbile lor: „toți strigoii și strigoaicele ies din morminte, încalecă melițele și melițoaiele pentru bătut cânepa și se duc la hotare unde se bat”. Pentru a se apăra de strigoi, oamenii strângeau de pe afară melițele, melițoaiele, lopata şi cociorva ca să nu se bată cu ele, și-și făceau cruci cu usturoi pe uși și ferestre.

În ziua de Sfântul Andrei se credea că se poate afla ursita: fetele se duceau la fântână, ținând în mână o lumânare de la Paști, se aplecau pe ghizdul fântânii şi-şi vedeau ursitul în apă. Puneau seara la cap patruzeci și unu de boabe de grâu și dacă visau că cineva le ia grâul, însemna că se vor mărita în câșlegile Crăciunului.

Pentru a afla dacă sunt norocoși în anul următor, tinerii puneau în apă crenguțe de arbori roditori, pentru fiecare membru al familiei și le țineau în loc călduț până la Anul Nou. A cărui crenguță va face flori, acela va avea noroc.

„Bocetul Andreiului” este un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creștine a Sf. Apostol Andrei peste Anul Nou dacic. Fetele, după confecționarea unei păpuşi din cârpe, numită „Andrei”, substitut al anului vechi, și așezarea ei pe o laviță, o jeleau ca pe un mort. Sf. Andrei se ținea de către femei, strângându-se mai multe la un loc, și faceau covașă, adică făină de păpușoi muiată în apă caldă, pe care o fierbeau și mâncau. Făceau un fel de azimă pe care o coceau în vatră, care avea deasupra niște semne făcute cu lingura; după ce se cocea, o mâncau cu toții din casă, întingând într-o strachină cu usturoi pisat, amestecat cu sare și apă.

„Turta de Sfântul Andrei”: fetele mari, care se adunau la casa uneia pentru facerea turtei, aduceau apă cu gura. Pentru colacul de Andrei, aduceau doar apă neîncepută. La turtă se punea în egală măsură apă, sare și făină, măsurate cu o coajă de nucă. Fiecare fată își cocea turta pe vatră și apoi o mânca, așteptând peste noapte voinicul (ursita), care va veni în vis să-i dea apă pentru astâmpărarea setei. Colacul era făcut din pâine dospită, punând în mijlocul lui un cățel de usturoi. Dus acasă, colacul era așezat într-un loc călduros, unde era lăsat vreme de o săptămână. Dacă răsărea usturoiul din mijlocul colacului, fata știa că va avea noroc. Dacă usturoiul nu răsărea, era semn de ghinion. În unele părți, fetele, ca să-și afle ursitorul, puneau sub căpătâi, înspre Sf. Andrei, patruzeci și unu de fire de grâu, menindu-le în felul următor:

„Voi, patruzeci și unu de fire de grâu,

Eu voi adormi

Și voi hodini,

Dar eu mă rog lui Dumnezeu

Să-mi trimită îngerul meu,

Să-mi arate pe ursitorul meu,

Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”

Peste noapte, fetele credeau că își vor vedea în vis alesul. Grâul mai era utilizat și pentru aflarea norocului. Toți ai casei semănau grâu în câte o strachină cu pământ. Îi mergea bine, va fi sănătos cel al cărui grâu va răsări cel mai bine și va crește frumos. În alte părți, grâul se punea în apă curată și, dacă răsărea, se zicea că acel ce l-a pus va avea noroc. Tot în acest scop, se puneau în apă și ramuri cu muguri, pentru a îmboboci. Aceste crenguțe înflorite erau viitoarele sorcove de la Sf. Vasile. Spre Sf. Andrei se măsurau bine nouă ceșcuțe cu apă, ce se turnau într-o strachină, sub icoane. A doua zi dimineața, se măsurau din nou, cu aceeași ceașcă, apa din strachină. Dacă apa prisosea cât de cât, măcar o picătură, era cu noroc. Dacă apa era cu scădere, era fără noroc.

La Sf. Andrei, ziua crește cât bobul de mei. Sf. Andrei e cap (început) de iarnă. Sf. Andrei e cap de iarnă că atunci coboară lupii din munte. E ziua când lupii se formează în potăi de câte doisprezece și nu se despart decât în ziua de Bobotează. Lupul, al cărui gât e țeapăn, în această zi capătă darul de a și-l îndoi. De aici credința că în această zi „își vede lupul coada”.

Sf. Andrei e pescar. De ziua lui se mănâncă peşte. Se serbează cu mâncăruri gătite în usturoi. Femeile fierb grâu sau porumb în apă, le amestecă cu nuci, cu zahăr sau cu miere şi mănâncă, după ce au împărţit pe la vecini. Altele fac otrepele lui Hristos, un fel de iofca cu formă de casă şi îndulcite cu miere şi zahăr.

Sf. Andrei se ține pentru bunul mers al vieții și al treburilor, pentru a fi iarna mai dulce și gerul mai slab. Se ține ca să fie iarna plină de zăpadă, căci aduce belșug. Se ține pentru a trăi mulți ani. Se ține mai mult de meseriași, ca patron al meseriilor. E ținut pentru că dezleagă la pește. Cine-l ține, când bolnăvește, zace ușor; cine nu-l ține, se bate ca peștele pe uscat. Se ține ca un aducător de noroc pentru semănături și pomi. Se fierbe și se împarte grâu, ca să fie grâul plin de bob. Se serbează prin post negru, pentru împlinirea unor dorințe, precum căsătoria sau însănătoșirea fizică.

(Ioan Toşa, Simona Munteanu, Calendarul Ţăranului Român de la Sfârşitul Secolului al XIX-lea, Edit. Mediamira, Cluj-Napoca, 2003; Antoaneta Olteanu, Calendarele Poporului Român, Edit. Paideia, București, 2001.)

lustrație: Sf. Andrei este pictat pe iconostasul bisericii Petrindu din Parcul Etnografic Național „Romulus Vuia”, operă realizată de Dimitrie Ispas din Gilău (? – după 1835), maestru al picturii vechi românești din Transilvania